situată la 30 Km de Tulcea, între satele Poşta şi Teliţa, pe valea Cilicului, a fost construită către mijlocul sec. XIX ca mănăstire de maici. Mănăstirea are aspectul unui sat cu gospodării împrăştiate, în care se remarcă în mod deosebit casa stăreţiei, casa ce adăposteşte muzeul de artă ecleziastică şi biserica. Biserica, ridicată în forma actuală la începutul sec. XX, operă a arhitectului Toma Dobrescu, este printre puţinele construcţii etajate de acest gen din România, cu o biserică de iarnă la demisol şi biserică de vară la parter; muzeul mănăstirii, organizat în fostul atelier de pictură religioasă şi de ţesut covoare, este deţinătorul unui important tezaur de obiecte de cult, între care 43 de cărţi bisericeşti tipărite între 1643 1843; exemplarul cel mai valoros al colecţiei este, neîndoielnic, Biblia de la Bucureşti (1688). În curtea mănăstirii se află o moară de vânt, monument de arhitectură.

 

situată la 8 km de satul Niculiţel, la poalele dealului Cocoşu. Prima aşezare monahală a fost ridicată la 1833 de către călugării transilvăneni întorşi de la Muntele Athos, Visarion (fost ieromonah la Mănăstirea Neamţ), Gherontie şi Isaiia, pe spezele mocanului transhumant Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru. La începutul sec. XIX atât biserica cât şi pavilioanele cu chilii au fost refăcute după planurile arhitectului Toma Rădulescu. Pictura bisericii este opera artistului italian F. De Biasse, cu excepţia pridvorului pictat de iconograful local Geo Cardaş. Muzeul organizat la Mănăstirea Cocoş are o colecţie importantă de carte de cult, adunată din toate parohiile judeţului Tulcea.

 

situată la 3 km sud-vest de satul Slava Rusă, a fost înfiinţată cândva, în sec. XVIII de către un grup de credincioşi din Slava Rusă, care au construit mai sus de sat o bisericuţă şi s-au retras să trăiască acolo. Mănăstirea a fost, începând cu anul 1848, sediu episcopal, sub autoritatea mitropolitului de la Fântâna Albă şi, ulterior, sediu mitropolitan. In a doua parte a sec. XIX biserica de lemn a fost înlocuită de una de zid, sfinţită la 1883, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. An de an sărbătoarea hramului mănăstirii strânge laolaltă comunităţile de ruşi lipoveni din ţară şi din străinătate. Mănăstirea este depozitara unor valori de artă bisericească veche rusă.

Biserica Sf. Atanasie,

descoperită în anul 1974, a fost ridicată în prima jumătate a sec. XIV ca biserică a unei curţi feudale. Biserica avea dimensiunile iniţiale de 11,5 x 6,5 m şi un altar semicircular acoperit cu o semicalotă. în primele decenii ale sec. XV biserica îşi încetează activitatea; este redată cultului la începutul sec. XVI ca biserică a comunităţii parohiale a zonei când au loc şi primele modificări: limita vestică a pronaosului a fost extinsă cu 1,3 m şi s-a refacut zidul absidei altarului. În cursul sec. XVII pronaosul este din nou mărit spre vest cu încă 1 m. În jurul anului 1880 au loc ultimele intervenţii şi transformări: zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost demolat parţial şi înlocuit cu o arcadă; s-a refăcut şarpanta şi învelitoarea, iar la extremitatea vestică a lăcaşului s-a adăugat o turlă-clopotniţă din lemn.

 

com. Murighiol, jud. Tulcea, situată la 2,5 km est de satul Murighiol, în punctul cunoscut sub numele de „Bătăraia", „Geneviz -Kaleh" „Cetatea" sau „Cetăţuia", pe şoseaua ce duce de la Tulcea la Dunavăţul de Jos. Cercetările arheologice desfăşurate începând cu anul 1981 au scos la iveală o cetate romană întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din sec. VI - V şi IV/III - Il/I a. Chr., care a cunoscut mai multe etape în evoluţia sa: fortificaţie romană de pământ (ultimul sfert al sec. I); castrul de piatră - sediu al legiunilor I Italica şi XI Claudia Pia Fidelis şi staţie a flotei Classis Flavia Moesica - începutul sec. II - al treilea sfert al sec. III p.Chr.; cetate romană târzie – al treilea sfert al sec. III - primul sfert al sec. VII p.Chr. Cetatea romano-bizantină are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi, în parte, restuarate sunt: Poarta de Nord, Poarta de Nord-Vest, Poarta de vest, Thermae-le, Edificiul nr. 1, Basilica paleocreştină cu cripta martirică (Epictet şi Astion).

 

com. Jurilovca, jud. Tulcea, situată la 6  km est de satul Jurilovca, în punctul numit „Dolojman" sau „La Cetatea”. Cercetările arheologice desfaşurate aici în anii 1926 - 1932 şi din 1965 fară întrerupere au permis dezvelirea unor importante monumente şi schiţarea istoriei cetăţii pentru cele mai bine de 12 secole de existenţă. Cetatea, prima localitate de pe teritoriul de astăzi al României menţionată într-un izvor antic (Hecataios, Periegesis), a fost întemeiată la mijlocul sec. VII a.Chr. de către grecii din Asia Mică cu cel puţin o generaţie înaintea cetăţii Istros / Histria, într-o zonă cu urme de locuire din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului. Din perioada arhaică datează un impresionant complex funerar din necropola cetăţii ce a aparţinut unui personaj important din prima generaţie de colonişti, urme de locuire în zona de est a falezei, două cuptoare artizanale pentru ceramică; perioada clasică este ilustrată printr-un segment al zidului de incintă, edificii şi cuptoare situate spre capul promontoriului, grupuri de morminte tumulare asociate pe criterii familiare în necropola cetăţii; epocile elenistică târzie şi romană timpurie sunt reprezentate prin unele vestigii păstrate pe platoul argamens, dincolo de sistemul de apărare al cetăţii romano-bizantine. Cetatea romano-bizantmă avea o suprafaţă de aproximativ 2,6 ha, o formă aparent triunghiulară cu opt turnuri, şase contraforturi (bastioane) şi două porti principale. Sistemul defensiv cuprindea, în afară de incintă, şi două valuri de pământ cu şanţ. In interiorul cetăţii au fost cercetate şi, în parte restanrate, o serie de edificii publice şi private datând din sec. V- VII: „pretoriul", basilica cu trei nave şi capelă (numită convenţional basilica nr. 3), basilica din sectorul central (bazilica 2), cea mai mare dintre bazilicile argamense, bazilica cu o singură navă (bazilica 1), locuinţe şi parte din sistemul stradal. 0 a patra bazilică, de mici dimensiuni, cu o singură navă, a fost descoperită la aproximativ 1,3 km faţă de Poarta de vest. Necropola romano-bizantină a cetăţii a ocupat zona locuită anterior (sec I a.Chr. - IV p.Chr) în afara sistemului defensiv. În faţa cetăţii Orgame/Argamum, la aproxinnativ 2,5 km spre est, pe insula Bisericuţa se află o fortificaţie romano-bizantină şi urme de locuire din epoca greacă clasică şi elenistică, dar şi din epoca medievală timpurie.

 

com. Jijila, jud. Tulcea, situată la 4 km în aval de satul Garvăn, pe o nucă insulă (popină) numită de localnici „Bisericuţa". Cercetările arheologice începute în 1939 şi reluate după cel de-al doilea război mondial au dus la dezvelirea unei mari părţi din cetate şi la schiţarea grosso modo a evoluţiei acesteia. Astfel, fortificaţia romană - probabil un castellum unde erau cantonate formaţiuni niilitare din Legio V Macedonica, cohors 1 Mattiacorum, Legio 1 Italica, Cohors 1 Cillicum şi Classis Flavia Moesica - a fost ridicată în zona unei aşezări daco-getice, de la care a preluat chiar numele, Dinogetia, toponim amintit de geograiul Ptolemaios, atunci când face o descriere a Daciei (III, 8, 2). In perioada Dominatului cetatea este refacută: are o suprafaţă de 1,2 ha, cu 14 turnuri de apărare dispuse la distanţe relativ egale de-a lungul incintei trapezoidale, urmând forma promontoriului stâncos, cu o poartă pnncipală pe latura de S_5_.. - şi alte două, mai mici, pe laturile de V şi N. 0 serie de edificii, locuinţe şi prâvâlii, cu mai multe faze de construcţie din sec. IV - VI, se înşiruie de-a lungul străzii principale: principia, praetoriul, numit şi domus, basilica paleocreştină cu trei nave un mare edificiu ce a suferit în timp importante modificări şi recompartimentări, o serie de locuinţe, prăvălii, magazii de provizii şi mârfuri; în exterior, la cca 100 m sud de poarta principală se află băile romane (thermae). După abandonarea cetăţi la sfârşitul sec. VI şi începutul sec. VII, în vremea lui loannes Tzimiskes, după anul 971, pentru două secole, cetatea îşi reia funcţia defensivâ: este reparată incinta, se ridică unele construcţii şi locuinţe, între care cea mai importantâ este bisericuţa din mijlocul cetăţii, cea mai veche de pe teritoriul ţării, ce a funcţionat în sec. XI - XII.

 

oraş Isaccea, jud. Tulcea, situată pe malul drept al Dunării, la aproximativ 2 km est de oraşul Isaccea, pe un promontoriu înalt, în punctul „Pontonul vechi" sau „Eski-Kale" (în Ib. turcă „Cetatea Veche"). Aşezată în dreptul unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, cetatea a avut, în diferite perioade istorice, un rol militar şi comercial aparte. Ridicată încă din primii ani ai epoci Principatului pe o veche aşezare getică, cu nume de origine celtică, cetatea a fost în primul rând bază a flotei romane de la Dunărea de Jos Classis Flavia Moesica, apoi sediu al unor detaşamente ale Legio V Macedonica şi Legio 1 Italica, dar şi punct final, de intersecţie, al drumului militar şi comercial ce tăia centrul Dobrogei, venind de la Marcianopolis şi limes-ul dunărean. Cetatea romană timpurie, ridicată la rangul de municipium în vremea Severilor, din care se păstrează o serie de edificii importante situate pe malul Dunării: thermae, locuinţe, fragmente din zidul de incintă şi pentru care a fost cercetată necropola tumulară din sec. 1 - III p. Chr., era un centru urban cosmopolit, cu o populaţie formată din militari, veterani şi civili romani sau greco-orientali; cetatea propriu-zisă era dublată de o aşezare civilă de proporţii. Distrusă de atacurile goţilor şi heruluilor în jurul anului 267, cetatea este refacută în vremea împăraţilor Aurelian şi Probus la dimensiuni ceva mai reduse decât cetatea timpurie. Din această perioadă au fost dezvelite incinta de nord cu şapte tumuri de apărare semicirculare, poarta de acces spre instalaţia portuară, thermae, o bazilica, un mare turn, cu o suprafaţâ de 225 mp pe latura de sud a cetaţii. Cetatea târzie rămâne în toată perioada sediu al flotei dunărene - numită acum Classis Ripae Scythicae, iar din sec. IV sediu al Legio I lovia Scythica. Din această perioadă a fost cercetat un mormânt monumental, în formă de cruce, aparţinând unei familii din sec. IV p.Chr. Pentru mai bine de două secole (începutul sec. VII – al treilea sfert al sec. X) viaţa urbană decade. La sfârşitul sec. X şi începutul sec XI cetatea îşi reia funcţia defensivă, incinta fortificaţiei fiind refacută de bizantini pe vechile fundamente romano-bizantine. Ocupată de tătari, stăpânită o vreme de Mircea cel Batrân, cetatea este demantelată după cucerirea ei de către turci în 1420. în sec. XVI, peste cetate turcii au construit o tabără trapezoidală înconjurată cu val de pământ (tabie) ce adăpostea o garnizoană. În paralel, centrul de greutate al aşezării s-a mutat, încă în sec XIII, spre sud unde fusese întemeiată, probabil de către tătari, o aşezare numită Isakdji, de la care va deriva numele oraşului de astăzi.

sat Enisala, com. Sarichioi, jud. Tulcea, situată pe un deal ce domină împrejurimile, la intersecţia unor importante drumuri de apă şi de uscat. Cetatea a fost construită de puterea imperială bizantină şi de cea comercială genoveză la sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV. În timpul lui Mircea cel Bătrân cetatea a trecut în stăpânirea Ţării Româneşti, iar la sfârşitul domniei acestuia, când Dobrogea a fost cucerită de către turci, în cetate s-a instalat o garnizoană militară otomană. Cetatea propriu-zisă, de formă poligonală, ocupa o suprafaţă de aproximativ 0,3 ha; o a doua incintă, aproape complet demantelată, închidea un spaţiu de cel puţin două ori mai mare decât cel cuprins în perimetrul incintei mici. Pe tronsonul păstrat al incintei mari se află cinci turnuri rectangulare. Ca element de arhitectură se impune bastionul porţii principale cu arcadă dublă continuată cu o arcadă oarbă. În anii '90 cetatea a facut obiectul unui amplu proces de restaurare.

Pe teritoriul satului şi în apropierea acestuia au fost identificate urme din mai multe epoci istorice

dealul cetăţii: urme din Hallstatt

promontoriul "Palanca": urme de locuire din eneolitic, epoca    bronzului, Hallstatt şi Latene

"Valea Netului": a fost cercetată necropola getică din sec. IV - II a.Chr. cu peste 400 de morminte;

punctul "Biserică", la marginea de V a satului: au fost identificate şi în parte cercetate o aşezare greco-getică de tip Sarinasuf; locuirea getică din sec. 1 a.Chr. - 1 p.Chr.;

necropola romană (din care au fost cercetate 158 de morminte); cimitirul medieval creştin (începutul sec. XVI - începutul sec. XVIII);

punctul "Peştera" - fortificaţie romano-bizantină (sec. IV - VI p.Chr), cu o suprafaţă de aproximativ de 2 ha;

punctul "Palanca" - o mică fortăreaţă tip castellum (35 x 40 m), înconjurată cu val şi şanţ de apărare, distrusă aproape în întregime la modernizarea şoselei Enisala-Sarichioi.

com. Nufaru, jud. Tulcea, situată la 12 km aval de Tulcea, pe malul drept al braţului Sfântu Gheorghe. Cetatea a fost ridicată a fundamentis de către Imperiul bizantin într-o zonă cu urme materiale din epocile hallstattiană, Latene şi romano-bizantină. In epoca romano-bizantină pe malul Dunării, la capătul nordic al promontoriului, au funcţionat două turnuri de supraveghere a liniei Dunării. Cercetările arheologice - sistematice sau de salvare - mult îngreunate de faptul că satul actual Nufăru suprapune în totalitate cetatea medievală au dus la dezvelirea unei părţi din zidul de incintă, a două turnuri masive, rectangulare, vizitabile - unul suprapus de localul Prislav, celălalt - din punctul „Dispensar" -restaurat şi conservat prin construirea unui clădiri de protecţie, a numeroase locuinţe, cuptoare, a mai multor necropole de inhumaţie creştine; pe malul Dunării, în apropierea punctului de traversare a Dunării cu bacul spre Deltă, a ieşit la iveală instalaţia portuară a cetăţii. Cetatea a funcţionat până în sec. XIV.

sat Slava Rusă, com. Slava Cercheză, situată pe valea pârâului Slava, la marginea de vest a satului Slava Rusă. Cetatea, în forma păstrată din epoca tetrarhiei cu refaceri în timpurile lui Justinian - „cu ziduri şi turnuri colosale" (P. Polonic), „excepţional de mare - cea mai însemnată din toate cele cunoscute în interiorul Dobrogei - şi care, fireşte, a fost (...) şi punctul de intersecţie al tuturor drumurilor din Nordul provinciei" (V. Pârvan) - are o suprafaţă de 24 de ha, o centură de fortificaţii desfaşurată pe o lungime de 2000 m, 33 de turnuri şi trei porţi. Cetatea de pe valea Slavei este dublată de o fortificaţie de aprox. 3 ha situată pe dealul Harada (în traducere din limba turcă „Cetatea Fetei"), a cărei latură de nord e comună cu cea a cetăţii. La altitudinea de 158 m, pe o altă culme, situată în prelungirea dealului Harada, se află un fort de perioadă romano-bizantină. Cercetările arheologice desfăşurate sporadic începând chiar cu sfârşitul sec. XIX - în anii 1885, 1917, 1988 - 1989, 2001 - 2002 - au dus la dezvelirea – în centrul cetăţii - a unei bazilici cu trei nave şi trei abside cu coloane şi capiteluri din marmură şi paviment din mozaic policrom, a unui complex monastic paleocreştin situat la 2,5 km vest de cetate şi la stabilirea stratigrafiei cetăţii (sec. I - VII p.Chr.); în 2001 şi 2002 a fost cercetat zidul de incintă în punctele Curtina G şi Poarta de Vest, au ieşit la iveală pillae-e podului antic de peste râul Slava, locuinţe, sistemul de canalizare, iar din necropola cetăţii romano-bizantine au fost cercetate peste 30 de morminte simple şi un cavou romano-bizantin. Acesta din urmă, de mari dimensiuni (8 x 3,5 m), construit din cărămizi şi lespezi de piatră, constituit din dromos şi cameră funerară, cu interiorul tencuit şi pictat, cu pardoseala din plăci de cărămidă, a servit drept loc de înmormântare pentru 39 de indivizi ai unei familii înstărite din oraş.

Zona de la vest şi nord de cetate a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Au fost identificate vestigii şi urme arheologice din paleoliticul mijlociu, neolitic, Hallstatt, Latene, din epocile romană, romano-bizantină şi medievală timpurie; la est de cetate se întinde o vastă aşezare civilă, iar la 2,5 km, în aceeaşi direcţie, o aşezare getică cu val şi şanţ. Aşezată într-o zonă de un pitoresc aparte - propusă de specialişti ca rezervaţie de peisaj, în vecinătatea unei comunităţi tradiţionale - ruşi lipoveni, pe drumul naţional ce leagă oraşele Brăila şi Constanţa, cetatea Ibida ar putea deveni unul dintre cele mai importante puncte ale turismului cultural nord-dobrogean.

situată pe colnicul Hora, azi dealul Monumentului, în partea de est a oraşului Tulcea. Descoperirile arheologice (material ceramic getic şi grecesc), dar şi originea celtică a numelui, derivat de la un legendar întemeietor Caspios Aegisos, pledează pentru construirea cetăţii la sfârşitul sec. IV a.Chr. Depozitul de amfore greceşti din sec. I a.Chr. descoperit în acest punct ne arată ca Aegyssus a fost o importantă factorie grecească. Tot din această perioadă - sec. II - I a.Chr. datează o necropolă birituală situată la 1,5 km sud-est de perimetrul fortificat (actualmente strada Nalbelor). Relatând evenimentele petrecute în anul 12 p.Chr. când oraşul Aegyssus a fost cucerit de către dacii nord-dunăreni, Ovidius îl considera uetus urbs, (Pont. I, 8, 11). În apărarea lui intervin trupe dintr-o legiune din Moesia, remarcându-se în mod deosebit centurionul primipilar Vestalis. La începutul sec. II p.Chr. cetatea era inclusă în limes-ul dunărean. În a doua jumătate a sec. III în cetate era cantonată cohors II Flavia Brittonum, iar în sec. următor vexilatio Aegyssensis din Legio I Jovia., şi în sec IV - V cetatea îşi păstrează statutul de fortăreaţă militară, iar în perioada lui Justinian este refăcută, în condiţiile efortului monumental de refortificare a limes-ului dunărean (Scythia Minor). Cetatea de pe Dealul Monumentului apare menţionată în Notitia Episcopatum pe lista celor 15 reşedinţe episcopale din Dobrogea. În sec. X - XI existenţa unei mici fortificaţii în acest punct este dovedită deopotrivă arheologic şi în izvoarele vremii. După o distrugere masivă cândva în sec. XI, aşezarea se mută la poalele fortificaţiei. Începând cu sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV şi pe toată perioada stăpânirii romane, colnicul Hora este din nou locuit. Prima atestare a aşezării şi cetăţii în forma Tulcsa apare într-un registru vamal otoman din 1515 - 1517. Atât Evlia Celebi, cât şi Matteo Gondola vorbesc în lucrările lor, în sec. XVII, despre o mică cetate cu 7 turnuri, zidită pe malul stâncos al Dunării, care controla traficul fluvial spre şi dinspre Marea Neagră. De la 1860, când devine reşedinţă de sangiac, Tulcea cunoaşte o nouă perioadă de dezvoltare economică şi urbanistică, fiind recunoscut ca cel mai important centru al zonei.

 

sat situat la 30 km de Tulcea, la 3 km din drumul naţional Tulcea-Galaţi.

Complexul paleocreştin, situat în partea de NE a localităţii, la baza culmei Piatra Roşie, a fost descoperit în anul 1971 şi cercetat timp de mai mulţi ani. Monumentul este compus dintr-o bazilică ridicată în timpul împăraţilor Valens şi Valentinianus, după planul unei bazilici romane creştine, refăcută în vremea lui Theodosius II, deasupra unei cripte monumentale paleocreştine. Cripta, acoperită cu o cupolă hemisferică cu pandantivi, încadrată la exterior de timpane; în interiorul acesteia se află două morminte martirice suprapuse. La nivelul inferior se găseau scheletele a două persoane - martiri, ale căror nume nu le cunoaştem, iar la nivelul superior, într-un sicriu colectiv, scheletele a patru martiri al căror nume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos şi calitate de martiri - Martyres hristou - sunt notate pe pereţii criptei. Monumentul a fost restaurat şi conservat, deasupra acestuia s-a ridicat o construcţie de protecţie.